Hai să ne tatuăm aripi pe inimi, mi-ai spus într-o dimineață, din senin. Te-am privit hai hui, cu o lacrimă în colțul ochiului drept și scrâșnind din dinți a neputință. Ai zâmbit și mi-ai spus că e doar o glumă, că inimile noastre nu au nevoie de aripi ca să poată zbura. Vorbeai atât de straniu în dimineața aceea... Despre tot și nimic, într-un discurs enervant din care nu înțelegeam decât ecou de silabe sugrumate-n consoane asurzitoare. Mă chinuiam zadarnic să recompun cuvinte și să deslușesc înțelesuri. Hai să ne tatuăm aripi pe inimi... Atât reținusem. Îți repetam în gând fiecare cuvânt de o mie de ori, ca nu cumva să uit vreodată ruga aceea șoptită, îmbrobodită în zâmbet străin. Iar …