Nesfârșitele nostalgii ale toamnelor mele: Bruxelles 2018 (II)
Există emoții pe care ai vrea să le retrăiești la nesfârșit, mereu și mereu într-un etern carusel sentimental în care să te arunci când îți vine cheful, fără să te gândești la consecințele pe care le-ar putea avea asupra propriei memorii afective. Paradoxul este că re-trăirea nu este niciodată identică, oricât de mult ni se pare că am ști ce ne așteaptă. Există în fiecare revenire într-un loc în care am mai fost cândva un soi de magie a momentului care durează exact atât cât să îți zdruncine întreaga ființă… câteva secunde ori poate nici atât. Un fel de Carpe diem! cu o altă semnificație, în care clipa e cea care îți impune să o trăiești și nu invers. Și …